Scoala Pirtestii de Sus

ISTORICUL ȘCOLII GIMNAZIALE PÎRTEȘTII DE SUS

                                                    

 

   O lungă perioadă de timp satul Pîrteştii de Sus nu funcţionat nicio şcoală. Din generaţie în generaţie se transmiteau cunoştinţele necesare treburilor gospodăreşti, precum: tehnica construcţiilor, determinarea suprafeţelor, a volumului, capacităţii şi greutăţii.

De-a lungul timpului au pătruns în sat multe cărţi de provenienţă mănăstirească, unele tipărite, altele în manuscrise, aduse de diferiţi călugări. Aceştia i-au învăţat pe copii să citească slove din Psaltire şi alte cărţi bisericeşti.

Primele încercări de înfiinţare a unei şcoli în Pîrteştii de Sus au loc după 1885, într-o veche casă de pe Vale, apoi în localul fostei primării comunale, încercări care nu au dat rezultate. 

Prima şcoală din sat este deschisă la data de 28 septembrie 1888, în casa fostului învăţător Petru Gorcea din Costişa, după cum apare în cronica şcolii. Aceasta purta numele de şcoală populară, iar primul învăţător a fost pârteşteanul Nicolae Hurjui. Acesta s-a născut la data de 1 decembrie 1862 şi a fost numit ca ,,învăţător de ajutor” prin decretul consiliului local şcolar districtual din Rădăuţi la data de 23 august 1888. La deschiderea şcolii din data de 28 septembrie 1888 au participat cu entuziasm alături de oficialităţile locale, un număr mare de săteni. În primul an au ,,fost obligaţi de şcoală” 148 copii, dar au frecventat 80 de elevi, de vârste diferite, toţi într-o singură clasă. Anul şcolar se încheie la data de 14 iulie 1889.

La data de 3 decembrie, după slujba de la biserică are loc sfinţirea locaşului şcolii din Pîrteştii de Sus, la care participă alături de elevii şcolii şi numeroşi săteni. Slujba de sfinţire a fost oficiată de preotul paroh Ilarie Bădăluţă. În acest local şcoala a funcţionat timp de 5 ani.

   A fost ales un consiliu şcolar local compus din preotul Ilarie Bădăluţă ca preşedinte, învăţătorul Nicolae Hurjui fiind vicepreşedinte, iar membri Onofrei Ciornei şi Spiridon Lupaescu.

Anul şcolar următor începe ,,de pomi” cu un nou învăţător, de această dată ,,definitiv” Samuil Magior din Vicovu de Sus şi se încheie pe 15 iulie. De remarcat că în acest an se introduce ca obiect de studiu lucrul manual, 4 ore pe săptămână pentru fete, predat de către Aresta Magior, soţia învăţătorului.

Anul şcolar 1891-1892 nu aduce schimbări în privinţa personalului didactic. De notat este că se încuviinţează prin decret predarea lucrului de mână, 4 ore pe săptămână de către ,,învăţătoreasa” Aresta Magior, iar religia se predă ca obiect de studiu de către preotul satului Ilarie Bădăluţă, neregulat, 14 ore în tot anul. După încheierea anului şcolar învăţătorul Samuil Magior pleacă ca învăţător superior, astfel că în anul şcolar 1892-1893 personalul didactic se schimbă. Noul învăţător de ajutor este Leon Cehovschi, născut la data de 24 septembrie 1872 în Sadova.

La data de 26 noiembrie 1892 prin şedinţa de consiliu local se închide şcoala veche din cauza condiţiilor neprielnice (buretele care afecta lemnul clădirii, podele şi uşi stricate, acoperiş ruinat), la care se adaugă vremea nefavorabilă cu ploi necontenite. 

Spaţiul era insuficient pentru elevii din sat care doreau să frecventeze şcoala, iar primarul de atunci al satului (D. Hojbotă) a încercat găsirea unei soluţii. A închiriat izlazul din localitate unor gospodari, iar cu banii încasaţi din arendă, la care s-a adăugat contribuţia sătenilor a început construirea unei noi şcoli în anul 1888. Lucrarea a fost preluată de antreprenorul Isidor Merdinger din Rădăuţi, care se obliga să încheie lucrarea într-un an. Contractul nu s-a respectat, astfel că în al patrulea an (1892), în luna decembrie abia au fost aşezate uşile şi ferestrele. Pe data de 21 ianuarie începe învăţământul regulat în noua clădire. În perioada 26.11.1892 – 21.01. 1893 învăţământul a fost sistat. Acest local a fost construit pe toloaca satului numită Bahnă, lângă drumul ce ducea spre Solca şi Rădăuţi şi cuprindea două săli de clasă, cancelaria şi două camere care constituiau locuinţa directorului şcolii (Leon Cehovschi în acea perioadă).În noua clădire a fost mutată şi biblioteca şcolii, care s-a îmbogăţit cu un număr de 130 de cărţi, cumpărate din truda sătenilor, dar cu o contribuţie însemnată din partea preotului Ilarie Bădăluţă. Cu toate greutăţile, anul şcolar se încheie în bune condiţii la data de 15 iulie 1893. Anul şcolar 1893-1894 a început la 10 septembrie 1893. Copiii care au frecventat regulat şcoala au fost 98, din cei 157 ,,copii de şcoală”. Şcoala a fost vizitată de inspectorii Maeran şi I. Chodakowschi. Un elev din clasa a VI-a, Gavril Baranai, a mers la gimnaziul din Suceava.

În anul şcolar 1894-1895 s-a continuat amenajarea noii şcoli. S-au vopsit uşile şi ferestrele, s-au făcut treptele din faţă, s-a săpat fântâna, s-a construit grajdul şi gardul livezii de răzlogi. În următorul an s-a ,,prunduit” ograda şcolii.

Anul şcolar se încheia în jurul datei de 15 iulie. De remarcat este că până în anul şcolar 1894-1895, când şcoala a început la 1 septembrie, anul şcolar începe la date diferite: 28 septembrie, 15 iulie, 24 septembrie, 10 septembrie. În mod normal trebuia să înceapă la mijlocul lunii iulie, deci fără vacanţă de vară, dar din cauza greutăţilor, a capriciilor vremii, începea la date diferite pentru aproape fiecare an. Începând cu anul şcolar 1894-1895 şcoala începe în primele zile ale lunii septembrie.

Numărul copiilor care frecventau şcoala a crescut în fiecare an, ajungând chiar să se dubleze.

   După 1860, când la Suceava a fost înfiinţat un gimnaziu, copiii din Pîrteşti înclinaţi spre învăţătură au frecventat gimnaziul. În iulie 1895 au plecat la gimnaziu Luchian a lui Gheorghe Andronic, iar în iulie 1897 alţi 3 băieţi: George Gorcea, Luchian Andronic, Artemi Andronic. Se pare că unul dintre aceşti elevi a prezentat profesorului Simion Florea Marian câteva piese folclorice din satul natal.

   În anul 1901 numărul de clase se măreşte la 3 (clasa I, clasa a II-a + a III-a, clasa a IV-a + clasa a V-a + clasa a VI-a), cu un total de 171 elevi. De asemenea şi numărul învăţătorilor a crescut la trei. 

   Şcoala construită pe Toloacă, datorită faptului că fost clădită pe loc umed, a căpătat burete şi a devenit improprie pentru învăţământ. Din această cauză după 14 ani de funcţionare, în anul 1907 şcoala a fost închisă şi apoi demolată. Şcoala s-a mutat în vechiul han ce a servit în timp şi ca staţie de poştă, situat lângă şoseaua naţională. În acest spaţiu a mai funcţionat înainte de mutarea şcolii şi primăria comunei. Câteva clase au funcţionat şi în casa gospodarului Simion a Aniţei Ciornei, situată pe Deal, lângă şoseaua naţională. Se impunea clădirea unui nou local de şcoală şi a fost găsit un teren potrivit cu suprafaţa de 34 prăjini în centrul satului lângă şoseaua naţională. Acest teren a fost obţinut prin schimb de la gospodarul Anchidim Andronic, căruia i s-au dat 100 de prăjini din toloaca comunală, la intrarea înspre pădure (Cotroholdă).

   Lucrarea şcolii s-a executat sub supravegherea unui comitet de săteni. Vrednici de laudă sunt doi dintre membrii acestui comitet, Gheorghe Hojbotă şi Gavril Baranai, care dovedind simţ de răspundere nu s-au lăsat duşi în eroare de antreprenor şi au supravegheat atent execuţia lucrării.

   Localul şcolii a fost terminat şi dat în folosinţă în 1910 şi a fost înzestrat cu mobilierul necesar. Clădirea avea 6 săli de clasă, şi locuinţa directorului (Dumitru Caba) care cuprindea două camere. Acest local fiind temeinic construit şi bine întreţinut a rezistat în timp, astăzi fiind partea veche a Şcolii cu clasele I-VIII Pîrteştii de Sus, care în 2010 împlineşte 100 de ani de când a fost dat în folosinţă.

   După unirea Bucovinei cu România la 28 noiembrie 1918 situaţia şcolii s-a schimbat în bine, statul român ocrotind şi sprijinind şcoala. Limba română ca limbă oficială nu mai era periclitată, iar învăţământul a cunoscut o dezvoltare continuă. Mulţi copii fii de ţărani din satul Pîrteştii de Sus au putut frecventa şi studia la şcoli superioare de toate gradele.

   De remarcat este că învăţătorul Petru Gorcea a revenit în locul de baştină şi a funcţionat ca învăţător la şcoala din sat timp de doi ani (1919 -1920), deşi era pensionar.

În anul şcolar 1922-1923 numărul claselor a crescut la 4,  din anul şcolar următor s-a mai adăugat o clasă, iar din anul şcolar 1925-1926 numărul de clase s-a mărit la la 6.       Cumularea claselor se făcea în funcţie de numărul de elevi, uneori s-au cumulat toate clasele de gimnaziu (V, VI, VII). 

   Dovada faptului că Şcoala din Pîrteştii de Sus a progresat mult şi a constituit un model pentru celelalte şcoli primare a reprezentat faptul că elevii îndrumaţi de cadrele didactice au dat diferite serbări, au participat la excursii organizate la Mănăstirea Putna, vizitarea Salinei Cacica.

   Important de reţinut este că la sfârşitul anului şcolar 1925-1926 cadrele didactice au făcut examen public la clasele a IV-a şi a V-a, încheiat cu premierea celor mai buni elevi. Examenul public a fost făcut în prezenţa părinţilor elevilor şi a numeroşi săteni care au fost impresionaţi şi de activitatea desfăşurată de cadrele didactice. Pentru prima oară de la înfiinţarea şcolii, elevii au prezentat o piesă de teatru – Dacia.

   După primul război mondial, în anii 1919-1923, studenţii au pornit cu avânt la înfiinţarea societăţilor culturale. Societatea studenţească Dacia din Iaşi, afiliată la societatea studenţească cu acelaşi nume din Cernăuţi urmărea prin munca studenţilor de la ţară ridicarea culturală a sătenilor. Membrii ai Societăţii Dacia din Iaşi au fost şi fiii satului Dumitru V. Ciornei şi Zaharia Gr. Andronic, studenţi la Facultatea de Drept. La îndemnul acestora, sătenii împreună cu învăţătorii satului au ţinut adunare generală la 7 aprilie 1923 şi au aprobat crearea societăţii culturale Steluţa. S-a instituit un număr de membrii fondatori care au ales un comitet de conducere ce l-a avut ca preşedinte pe preotul paroh Ion Ienachi.  

   Prin rezoluţia Tribunalului Suceava nr. 170 din 16 decembrie 1924, Societatea culturală Steluţa devine persoană juridică. Scopul societăţii era crearea unei biblioteci populare pentru dezvoltarea dragostei de citit la săteni, cultivarea dragostei de neam şi ţară, dragostea de muncă şi de frumos, organizarea de şezători, serbări. Pentru fondul iniţial de cărţi al bibliotecii satului, cei doi studenţi au donat un număr de cărţi din partea societăţii studenţeşti din Iaşi. Societatea culturală Steluţa a fost condusă de preotul Ioan Ienachi până la 2 februarie 1927, când a fost ales preşedinte directorul şcolar Vasile Olinici. 

   Societatea a obţinut în localul primăriei o cameră unde se adunau membrii în sărbători şi citeau cărţi şi ziare. La data de 11 septembrie 1927 biblioteca s-a mărit cu peste 170 de volume, din donaţia făcută de societatea Cercul studenţilor bucovineni din Bucureşti prin studentul la medicină Gorcea Lazăr, fiu al satului.  În urma intensificării activităţii societăţii sătenii au început să citească mai mult şi s-a reuşit înfiinţarea corului sătesc bărbătesc pe 4 voci.

   Societatea culturală Steluţa a funcţionat cu ajutorul cadrelor didactice, al preotului şi al intelectualităţii satului timp de 16 ani, până în 1939, ridicând nivelul cultural în rândul maselor de săteni

   Începând cu anul şcolar 1922-1923 numărul claselor a crescut la 4,  din anul şcolar următor s-a mai adăugat o clasă, iar din anul şcolar 1925-1926 numărul de clase s-a mărit la la 6. Cumularea claselor se făcea în funcţie de numărul de elevi, uneori s-au cumulat toate clasele de gimnaziu (V, VI, VII). 

    Începând cu anul 1930, director fiind Vasile Olinici, elevii din clasa a VII-a terminală susţin examen de absolvire. Tot începând cu acest an şi până la începutul celui de al doilea război mondial la şcoala din Pîrteştii de Sus frecventează alături de copii români şi copii evrei (1-2), germani (2-3), polonezi (2-3).

Pentru perioada 1940-1944, datorită insuficienţei personalului didactic, doar 4 cadre (Dan Elena, Dan Pamfil, Ciornei Elena, Ciornei Grigore), clase I şi a II – a erau cumulate, de asemenea, clasele V, VI, VII.

   Din Cronica şcolii am mai aflat că în anul 1944-1945 nu s-au ţinut cursuri din cauza războiului. Linia frontului se afla pe Obcina Mare, la poalele căreia se află satul. Astfel în următorul an şcolar numărul elevilor înscrişi în clasa întâi a fost mare (92 elevi).

Pentru toată perioada 1888-1944 se observă diferenţe mari la numărul de elevi din cadrul aceleiaşi clase în ani şcolari consecutivi. Acest fapt este cauzat de  faptul că o parte rămâneau repetenţi, o parte erau ,,neclasificaţi” din cauza absenţelor şi reveneau la şcoală după o pauză de un an sau doi. O altă cauză este tifosul, o boală necruţătoare care a determinat atât multiple absenţe, cât şi numeroase decese în rândul copiilor de vârstă şcolară. 

    În perioada 1948-1951 elevii din clasele V-VII au frecventat şcoala din Cacica, la şcoala din Pîrteştii de Sus funcţionând doar clasele I-IV.

   În anul 1951 se generalizează 7 clase obligatorii, iar din 1964 se oficializează încă o clasă de studii devenind şcoală generală de 8 clase. Prima grupă de grădiniţă se realizează în anul 1953, prima educatoare fiind Mirăuţă Olga.

   În anul 1965 termină prima promoţie de 8 clase, dirigintă fiind Elena Ciornei. Începând cu anul şcolar 1976-1977 se mai adaugă clasa a IX-a, iar din anul şcolar următor şi clasa a X-a. Clasele de şcoală profesională vor funcţiona la Şcoala Pîrteştii de Sus până în anul  şcolar 1990-1991, când termină ultima generaţie de elevi. În anul şcolar 1889-1990 s-a format clasa a XI-a seral cu un efectiv de 27 de elevi, dar care a fost întreruptă după trimestrul I, 22 decembrie 1989. După revoluţie,  Şcoala cu clasele I-VIII a funcţionat încă un an cu clasa a X-a, terminând ciclul de zece clase, apoi a funcţionat ca şcoală de 8 clase.

   La împlinirea a 100 de ani de existenţă a localului Şcolii Pîrteştii de Sus şi  a 122 de ani de învăţământ, şcoala noastră se prezintă în haine noi, mai bogată din punct de vedere material şi al rezultatelor obţinute de elevi şi cadre didactice. La ceas de sărbătoare şcoala aşteaptă fiii săi,  pe cei care au fost născuţi pe aceste meleaguri şi au rămas  aici sau au plecat în diferite colţuri ale ţării sau ale lumii, pe cei care se vor întoarce sau vor trimite gândurile lor de bine către locurile natale. Vor trece anii şi multe din cele întâmplate vor fi date uitării. Spre a păstra totuşi ceva din istoria acestei şcoli, cei de azi, mai tineri sau mai vârstnici au datoria de a transmite celor ce vor urma, elevilor de azi sau elevilor de mâine, gândurile şi aspiraţiile lor, realizările obţinute, dorinţele împlinite spre a îmbogăţi cu fiecare an paginile acestei monografii. Ne cerem scuze pentru numele care au fost omise din necunoaşterea tuturor personalităţilor ridicate de pe băncile acestei şcoli, pentru o parte din cadrele didactice care au trudit din greu în şcoală şi nu au fost menţionate, dar îi asigurăm pe toţi că fiecare dintre noi recunoaştem meritele cadrelor didactice care au trecut prin localitatea noastră şi că purtăm o vie recunoştinţă înaintaşilor noştri de la care fiecare am împrumutat un crâmpei din activitatea didactică, fie cunoştinţe, informaţii, fie tact pedagogic, fie dragostea pentru această profesie de suflet, destul de vitregită în toate vremurile. Aşteptăm din partea celor care cunosc aspecte din viaţa şcolii pe care noi nu le-am prezentat să ne contacteze şi să ne ajute la completarea datelor informative, aducând astfel împreună un omagiu şcolii şi truditorilor săi, dascălilor care au lăsat o urmă în sufletele celor care am trecut prin Şcoala Pîrteştii de Sus.

 

 

 

Ţara de Sus a Moldovei sau Bucovina era numită de I. Simionescu
„grădină”. Dacă o străbaţi de la un capăt la celălalt în lung şi-n lat, Bucovina îţi
crează impresia unui imens parc în care e folosit şi cel mai mic colţ de pământ.
Vizitând Bucovina, turiştii rămân uimiţi de frumuseţea aşezărilor sale, de
numeroasele ctitorii voievodale, de armonia şi echilibrul habitatului bucovinean,
de ospitalitatea locuitorilor.
Un colţ din acest minunat paradis pe care-l reprezintă Bucovina este şi
satul Cacica. Face parte din categoria satelor aşezate pe fund de vale. Având o
poziţie aproximativ centrală în cadrul judeţului Suceava, Cacica face parte din
comuna cu acelaşi nume, alături de Pârteştii de Sus (reşedinţă de comună),
Soloneţul Nou, Maidan şi Runc.
Scurtă istorie
Sub această denumire, satul Cacica este o apariţie de epocă târzie şi se
leagă direct de descoperirea, în 1790, a zăcământului de sare gemă- actul său de
naştere şi emblema cu care s-a făcut cunoscut în ţară şi peste graniţă.

Cu mult înainte de descoperirea sării zona satului era împădurită, iar prin mijloc trecea pârâul fără nume propriu. Se spune că pe un timp ploios, o parte din coasta care mărginea pârâul s-a rupt şi prin alunecare, a oprit apa, în amonte formându-se o baltă care cu timpul s-a umplut de aluviunile aduse de puhoaie. Pe la 1700, pe locul fostei bălţi erau poieni şi locuri mlăştinoase cu ochiuri de apă unde se adunau multe raţe sălbatice.
Istoria salinei şi a producerii sării
În satul Cacica activitatea industrială s-a axat pe ramura extractivă şi de prelucrare a sării. Salina Cacica are o istorie de 200 şi ceva de ani de la descoperirea zăcământului de sare.
El se găseşte sub pământ sub forma unor acumulări de sare gemă în masiv sub aspectul unei lentile cu lungimea de 760 metri şi lăţimea de 270 m.
Salina a fost înfiinţată în 1791(la 16 ani de la anexarea Bucovinei de către austrieci) de tehnicianul Paul Hoffmann, luându-se în calcul faptul că aşezarea proaspăt denumită „Cacica” era mai aproape de „ drumul împărătesc de la Suceava la Cernăuţi”.
Începând cu anii 1953 s-a trecut la încălzirea cuptoarelor cu păcură. Uscarea sării se realiza cu ajutorul unei instalaţii pneumatice, se ioda pentru a preveni îmbolnăvirile de „guşă” şi se ambala în saci, pachete de carton şi pungi de plastic sub denumirea de „sare extrafină”. După 1940 s-a numit sare Lux Extra „Cerb”. În 1957 în subteran au fost amplasate două sonde într-o galerie de la orizontul III. Extrasă cu ajutorul lor, saramura se colecta în bazine-rezervoare şi era pompată la suprafaţă în staţiile de evaporare.

Din cauza crizei de energie, păcura s-a înlocuit cu reziduuri industriale petroliere. În 1990 se scoteau 30 tone pe schimb.
Pentru că sarea trebuia transportată la gară şi combustibilul la salină pe o distanţă de aproximativ 3 km, s-a hotărât construirea unei noi saline în apropierea gării Cacica. Este complet automatizată, proiectată pe tehnologia firmei elveţiene „EVERTON”, la o capacitate de 70 mii tone pe an, sare recristalizată extrafină cu dimensiuni între 0,1-0,8 mm.
Mina de sare
În mină turiştii văd lucruri interesante. Interiorul ei imită, la dimensiuni mai mici ocna poloneză de la Wieliczka, cu tavanele boltite şi ornamentate care trezesc uimirea vizitatorilor. Munca istovitoare a minerilor, cu ciocanul şi dalta, a lăsat în mină adevărate opere de artă. Scările de acces tăiate în masiv, galeriile şi camerele, sculpturile de pe pereţi, toate poartă amprenta iscusinţei şi talentului omenesc.
Lungimea culoarelor din mină este de 7.2 km, iar pentru vizitatori traseul este amenajat pe 800 m. Recent s-a inaugurat al doilea traseu turistic, la orizontul II la care se ajunge pe un culoar, în dreapta lacului, unde este amenajată o sală în care se va putea juca volei , tenis de masă, baschet.
Învățământul
Înainte de înfiinţarea salinei, Cacica era un cătun locuit de câţiva crescători de animale, pentru copii acestora cea mai apropiată şcolală pe timpul acela era la Solca. În Cacica organizarea învăţământului a început în jurul anului 1810, când s-a deschis o şcoală cu un singur învăţător într-o casă particulară. La cursuri aveau acces doar copiii din familiile mai înstărite.

În anul 1814 autorităţile austriece au aprobat construirea unui local cu două săli de clasă şi locuinţă pentru director. Şcoala a fost zidită cu bani de la fondul bisericesc român, de la Salina Cacica şi ajutor de la comunele Pârteştii de Sus şi Pârteştii de Jos.
Crescând numărul locuitorilor se impunea lărgirea spaţiului de şcolarizare, astfel încât, în 1895 se construiesc încă două săli de clasă şi o cancelarie (localul în care actualmente funcţionează grădiniţa).
În anul şcolar 1902-1903 elevii se împart pe secţii: română, polonă, germană. În 1904 secţia română avea deja 2 clase.
La 1 noiembrie 1907 se inaugurează Şcoala românească din Cacica. Neavând local propriu, i s-a pus la dispoziţie o clasă şi o cancelarie.
Toate şcolile din Cacica organizate pe etnii se unifică într-o singură şcoală de 6 clase cu limba de predare română în anul 1923.
Din anul şcolar 1945-1946 şcoala Cacica a funcţionat ca gimnaziu cu cantină şi internat pentru elevii de la distanţă. Un sondaj statistic prezintă până la al doilea război mondial următoarele date:
După anul 1945, scăzând numărul locuitorilor, a scăzut şi populaţia şcolară, numărul elevilor ajungând până la cel mult 300.
Începând cu anul şcolar 1948-1949 la clasele primare au funcţionat trei secţii cu predare în română, polonă, ucraineană. Secţiile polonă şi ucraineană se desfiinţează în anul 1960 şi cele două limbi materne se predau până în anul 1962, câte două ore pe săptămână apoi se renunţă la ele.
Inaugurarea noului local de şcoală construit din contribuţia locuitorilor comunei Cacica a avut loc în anul 1970. Şcoala Cacica a dat după al doilea război mondial mulţi intelectuali: medici, cadre didactice, ingineri, cadre militare, economişti, preoţi. Este o şcoală de prestigiu, cu rezultate bune.

 

 

1. Începuturile învăţământului
Informaţiile exacte pe tema împrejurărilor înfiinţării şcolii generale în Soloneţu Nou sunt descrise în cronica parohială. În momentul venirii şi înfiinţării aşezării au fost repartizaţi 30 acri de teren pentru şcoala ce avea să se înfiinţeze, conform ordinului iozefin132. Deoarece în sat nu era învăţător, acea instituţie nu a luat fiinţă, iar din cauza lipsei oricărei organizaţii de administraţie, fondul religios a intrat în proprieta-tea terenului repartizat anterior. În primele două decenii ale existenţei coloniei Soloneţu Nou nu a existat nicio formă de învăţare a copiilor săraci. Abia în anul 1860, soloncenii au aflat că încă în anul 1848 a fost desfiinţată plata pentru folosirea lemnului din pădure pentru a fi ars. Deoarece în acest timp li se percepea această taxă, au adresat cererea de a li se înapoia impozitul nedrept perceput şi primind 3441 florini i-au destinat primei clădiri a şcolii. Prin muncă voluntară, gospodarii înşişi au ridicat în anul 1865 prima clădire a şcolii133.
Guvernul Galiţiei, la cererea Consistoriului Metropolitan din Lvov, a delegat, în anii '50, la Soloneţu Nou un învăţător, acesta a fost un oarecare Mistalski, care era lituanian. Orele se desfăşurau în două clase şi mult timp s-a păstrat acest ciclu de învăţământ de doi ani. Conform raportului încheiat în anul 1852, în timpul inspectării şcolilor bucovinene, învăţătorul din Soloneţ s-a plâns de lipsa elevilor care să participe la lecţii. A menţionat că mai întâi trebuie convinşi părinţii de necesitatea învăţării, căci majoritatea preferau să trimită copiii la muncile grele pe câmp sau în pădure134. Şcoala trivială din Soloneţ era subordonată Con-sistoriului Metropolitan din Lvov, iar grija deosebită şi supravegherea învăţării reveneau parohului din Cacica, care era totodată şi preşedintele Consiliului Şcolar. Din cauza lipsei de ore, Mistalski era mai mult om al bisericii şi nu învăţător ceea ce se traducea în lipsa unei instituţii de învăţământ concrete în Soloneţu Nou.
Situaţia s-a schimbat foarte mult în a doua jumătate a sec. XIX, căci legat de înfiinţata universitate în 1875 în Cernăuţi s-au intensificat tendinţele de germanizare în cercurile ştiinţifice bucovinene. În plus, în cadrul autonomiei Bucovinei, după anul 1862, a crescut interesul pentru învăţământ în provincie unde partidele politice au început să caute sprijin. Numeroase asociaţii cu caracter naţional s-au transformat în partide politice, ceea ce a dus la o dispută interetnică îndelungată135. Iar în anul 1868 a ieşit decretul de stat apoi al ţării care trecea învăţământu şi supravegherea instrucţiei şi educaţiei din mâinile clerului la autorităţile laice136.
Asociaţia Poloneză de Ajutor Frăţesc apărută la 22 februarie 1869 la Cernăuţi a facilitat aducerea la Soloneţu Nou a primului învăţător polonez137. În anul următor a fost delegat la Soloneţu Nou ca învăţător pe Daniel Mielnik care nu era de origine poloneză, totuşi aparţinea unor familii de ruteni înrudite cu polonezi. Cunoştea bine realităţile învăţământului în monarhia habsburgică , căci era originar din Galiţia. S-a născut în 

anul 1848 în Stynawa, raionul Stryj – regiunea Lvov, aproape de graniţa bucovineană cu Galiţia. Odată cu venirea lui a început disputa ce avea drept scop precizarea apartenenţei naţionale a locuitorilor localităţilor Soloneţu Nou, Pleşa şi Poiana Micului.
Inspectorul şcolar pe ţară, fiind de origine cehă, a cerut ca învăţământul să se desfăşoare în limbile cehă sau slovacă, căci toate statisticile de până acum îi treceau pe muntenii noştri la populaţia ceho-slovacă conform regiunii de origine. Mielnik s-a orientat imediat că are de a face cu copii polonezi, de aceea s-a străduit să convingă inspectorul de necesitatea de a învăţa în limba polonă138.
A rămas foarte mult printre locuitorii Soloneţului Nou, căci timp de 40 de ani a învăţat elevii în limba polonă, iar soţia lui făcea lucru ma-nual cu fetele. A câştigat un mare respect printre locuitori, căci datorită strădaniilor lui s-a ridicat o clădire pentru şcoala polonă cu o clasă care în anii următori s-a transformat în două clase, iar în anul 1910 în şcoală cu trei clase139. Conform relatărilor celor mai vârstnici locuitori ai satului, construcţia s-a terminat abia în anul 1918. În această clădire cu parter erau săli de clasă, o încăpere pentru cancelarie precum şi o mică biblio-tecă şcolară. De şcoală aparţinea şi un teren situat pe partea dreaptă a drumului care ducea la Solca şi în aşa-numita vale „Neagra”. Lângă şcoală a ridicat o şură mică şi se lucra într-o grădiniţă amenajată de Daniel Mielnik. A înfiinţat o livadă bine întreţinută unde îi învăţa în plus pe gospodari altoirea pomilor fructiferi şi înmulţirea roadelor 140. În domeniul cultural-instructiv întreaga familie a lui Mielnik avea meritele sale, căci după ce s-a pensionat în anul 1910 funcţia de director al şcolii a preluat-o ginerele său Władysław Świderski, învăţător de meserie care a predat în şcoala din Soloneţu nou până în anul 1923141.
După primul război mondial, în Soloneţu Nou a funcţionat şcoala cu trei clase unde predau trei din cele cinci fiice precum şi unul din cei patru fii ai lui Daniel Mielnik. Fiicele Adela, Helena şi Maria au obţinut diplomele de bacalaureat în şcolile poloneze din Galiţia, iar examenele le-au susţinut ca externe la seminarul din Przemyśl. Ele au predat mulţi ani limba polonă în şcolile bucovinene142. Maria, fiica lui Mielnik, s-a măritat cu Józef Grabowski care a fost învăţător în Poiana Micului din anul 1883, iar din anul 1895 s-a transferat la Cacica. În anul 1905 a devenit inspector al şcolilor poloneze din Bucovina, iar în anul 1906 a înfiinţat „Uniunea Cadrelor Didactice Poloneze” la Cernăuţi143. Şi fiul lui Mielnik, Aleksander, a învăţat la internatul din Zalișcikî, unde şi-a dat bacalaureatul, s-a căsătorit cu Maria Kamińska şi împreună au predat la şcoala din Soloneţ, după care s-au mutat ca învăţători la şcoala din Davideni-Zrąb144.
2. Perioada interbelică
Trebuie să ţinem minte că în acest timp a avut loc reorganizarea învăţământului în întreaga Românie. Ca urmare a procesului de românizare iniţiat şi de închiderea şcolilor naţionale, şi în Soloneţu Nou s-a deschis o şcoală românească în care iniţial se preda limba polonă câte două ore pe săptămână145. Ca rezultat al reformei învăţământului introduse, limba polonă a fost treptat total lichidată. Faţă de această 

situaţie, reprezentantul locuitorilor Soloneţului Nou Andrzej Zielonka a adresat prefecturii de atunci din Gura Humorului o cerere privind revenirea la învăţarea limbii materne în şcoală. Ca răspuns, a fost efectuată o anchetă între elevi care avea să aprecieze cunoaşterea limbii polone şi, pe această bază, să determine dacă petiţia locuitorilor este justificată. Efectul final al cercetărilor efectuate a fost surprinzător, căci autorităţile s-au convins că nici 10% din elevii anchetaţi nu au ştiut să răspundă româneşte la între-bările puse, ceea ce a dus la amânarea deciziei de a introduce în şcoală limba română ca limbă de predare146.
În urma introducerii reformei învăţământului în anul 1924, s-a trecut la lichidarea şcolilor poloneze, introducându-se sistematic limba română. La insistenţele conducerii Societăţii Şcolilor Populare din Cernăuţi, soloncenii au trecut la construirea unei clădiri proprii în care urma să se deschidă o şcoală poloneză particulară. Acest proiect era sprijinit de dr. Grzegorz Szymonowicz, avocat din Cernăuţi, care dorea să deschidă la Soloneţu Nou o şcoală ce ţinea de Macierz Polska147. Aşa s-a ridicat clădirea care mai târziu a devenit Societatea Polonă de Lectură (Czytelnia Polska) şi s-a organizat şcoala polonă particulară cu două clase. Desfiinţarea învăţării în limba maternă a provocat un val de proteste. Revolta cadrelor didactice din Soloneţ şi a locuitorilor la confluenţa anilor 1927-1928 nu a fost îndreptată împotriva dispoziţiei învăţării în limba română, ci împotriva desfiinţării totale a învăţării limbii polone. S-a ajuns la o asemenea situaţie că, probabil, în anul şcolar 1925-1926 şi 1927-1928 aşa numita şcoală „românească” era frecventată doar de şapte elevi din Solonețu Nou și doi copii din Maidan, restul învățau la Societatea Polonă de Lectură. Totuși autoritățile au trecut la reglarea acestor probleme în defavoarea copiilor din Soloneț, căci școala polonă a fost închisă, iar copiii deși terminaseră două clase au trebuit să înceapă învățătura din nou148. Aceasta a dus la represiuni din partea autorităților statului, mulți părinți au suferit, iar unii chiar au ajuns la închisoare.
Această revoltă a dus totuși la atenuarea politicii statului privitoa-e la minoritatea polonă și, cu începutul anului școlar 1931-1932, autoritățile române au acceptat introducerea din nou a învățării limbii polone câte patru ore pe săptămână, totuși două ore erau destinate învățării limbii polone, iar celelalte două erau destinate religiei în limba polonă149. În anul 1931 în școala din Solonețu Nou predau 4 învățători români și 2 polonezi. Şcoala particulară, în acest caz, şi-a pierdut raţiunea de a exista, iar clădirea a fost transformată în Societatea Polonă de Lectură150.
Începând cu anul şcolar 1934-1935 până la terminarea celui de al II-lea război mondial autorităţile române au retras acordul de învăţare a limbii polone. Zeta Chachula aminteşte că „nici cererile, nici protestele nu au mai ajutat. În şcoală nu mai era voie să se vorbească în polonă şi învăţătorii polonezi au fost mutaţi”151. În paginile catalogului a încetat să existe rubrica „limba polonă” precum şi informaţia că elevii sunt de naţionalitate polonă, căci învăţământul a fost complet românizat.
În perioada interbelică şcoala din Soloneţ era slab dotată atât în aparatură cât şi în materiale didactice. Se găseau aici simple bănci şcolare de doi şi trei metri, dulapuri, 

mese, scaune şi table pe suporţi, iar în biblioteca şcolară se găseau doar manuale învechite şi abecedare. Încăpe-rile şcolii erau încălzite cu lemne furnizate de pădurea comunei, iar co-muna era obligată să taie lemnele şi să le ducă la şcoală. De satisfacerea nevoilor materiale ale şcolii se îngrijeau, în principal, organizaţiile dias-porei poloneze apărute în anul 1932: Consiliul Naţional Polonez şi Uniunea Naţională a Polonezilor din România care în curând se unesc în Uniunea Asociaţiilor Poloneze din România152. După părăsirea Soloneţului Nou de către familia lui Władysław Świderski, limba polonă, în perioada 1924-1934, a fost predată la şcoala particulară a Macierz Polska de către învăţătoare de origine poloneză din Cernăuţi: Maria Portówna, Emilia Portówna şi Waleria Zielińska153. Trebuie de adăugat că Władysław Świderski a fost ultimul director de origine polonă, căci după el a urmat o serie de pedagogi români pe acest post, iar schimbări în această direcţie au avut loc abia după căderea regimului comunist în anul 1989.
În procesul didactic din această etapă, s-a pus un mare accent pe prezentarea copiilor a istoriei mai apropiate şi mai îndepărtate a Poloniei. Totuşi nu mulţi tineri treceau la şcoala medie, după terminarea şcolii generale. Învăţarea în continuare la gimnaziu trebuia plătită, iar locuitorul de mijloc din Soloneţu Nou nu putea plăti studiile în continuare ale copiilor.
În timpul celui de al II-lea război mondial şi al evacuării locuitorilor Soloneţului Nou, au fost foarte mari întreruperi în învăţare. În ziua de 15 septembrie 1944, în nicio şcoală poloneză din Bucovina – deci nici în cea din Soloneţ – nu s-a auzit sunetul clopoţelului care să cheme copiii la lecţii. Soloneţu Nou a resimţit direct oroarea războiului, căci pe teritoriul satului trecea linia frontului. În plus, întoarcerea din evacuare a avut loc toamna târziu, iar fiecare gospodar s-a îngrijit mai întâi să îşi pună la punct casele înainte de iarna ce se apropia154.
Problema efectivităţii şi ritmicităţii învăţării a fost cercetată de către Apolonia Zielonka care a prezentat rezultatele cercetării sale în lucrarea de masterat intitulată „Învăţământul polonez în Bucovina românească în anii interbelici (1918-1940)”. În perioada interbelică un foarte mic procent de elevi termina şapte clase. Aşa cum se poate observa din graficul de mai jos, sunt prezentate în procente etapele terminării şcolii în anii şcolari 1927-1928 şi 1938-1939 când exista un mare număr de copii care au renunţat la şcoala generală.

 Tabelul 5. Numărul elevilor care au frecventat şcoala în anii de la 1924-1925 până în 1939-1940. Sursa: A. Zielonka, Învăţământul polonez în Bucovina românească în anii interbelici (1918-1940), Lublin, 2011, p. 79.

3. Perioada de după al II-lea război mondial
Situaţia şcolii de după război era din nou disperată. În anul şcolar 1945-1946 s-a revenit la şcoala cu şapte clase cu învăţarea limbii polone. A fost perioada de restaurare postbelică precum şi de luptă cu recon-strucţia întregii infrastructuri distruse în timpul acţiunilor de război. Materialele didactice erau distruse aproape în totalitate, iar mobilierul era într-o stare de plâns. De la părinţi se adunau scânduri şi bani necesari pentru dotarea şcolii cu mobilier şi materiale didactice. Salvarea a venit de la acţiunea caritativă a reprezentanţelor diplomatice poloneze din Bucureşti datorită cărora această situaţie s-a îmbunătăţit considerabil156.
În urma acţiunii de repatriere, în perioada 1946-1949, numărul locuitorilor a scăzut la jumătate. În anul şcolar 1948-1949, directoarea şcolii din Soloneţ a fost Amalia Schnirch pe care toţi şi-o amintesc ca pe doamna Malcia. În condiţii grele a organizat învăţarea limbii polone pentru 86 de copii, nu am reuşit să stabilim câte ore pe săptămână. Din cauza greutăţilor cu predarea limbii polone, ajutorul a venit din partea viitorului secretar al comunei Wincenty Zielonka157. În anii următori a urmat reorganizarea învăţământului, ca urmare în perioada 1960-1964 s-a înfiinţat gimnaziul, iar lecţiile se desfăşurau în două schimburi: cl. I-IV di-mineaţa, V-VIII după amiază158.
Sistemul comunist nu a retras limba polonă, dar a fost modificat numărul de ore la 4 pe săptămână, cuprinzând doar etapa de bază a învăţării în cl. I-IV. În perioada discutată au predat limba polonă159:
Anna Cehaniuk în anii 1958-1959
Anna Markiewicz născ. Cehaniuk în anii 1959-1960
Felicja Grudnicka în anii 1960-1962
Andrzej Kuruc în anii 1962-1964
Felicja Grudnicka în anii 1965-1967
Maria Longier în anii 1966-1967
Maria Mecek născ. Longier în anii 1967-1969
Łucja Kuruc în anii 1969-1970
Wanda Horwat în anii 1970-1972

Începând cu anul şcolar 1972-1973 învăţarea limbii polone a fost extinsă şi la clasele V-VIII după următorul număr de ore pe săptămână:
Clasa a V-a 4 ore
Clasele VI şi VII 3 ore şi 1 oră de istoria Poloniei în limba polonă
Clasa a VIII 3 ore
În această perioadă au predat limba polonă:
Aniela Droszczak în anii 1972-1973
Wanda Horwat în anii 1973-1975
Anna Zielonka în anii 1975-1977
Începând cu anul şcolar 1977-1978 s-a întors în sat Aniela Krupacz născ. Droszczak care a absolvit filologia polonă la Universitatea Jagiellonă şi a predat limba polonă până în anul 2003. În anul 1983 s-a dat în folosinţă noul edificiu al şcolii datorită strădaniei viceprimarului de atunci Mieczysław Chachuła Schimbările ce au urmat după revoluţia din decembrie 1989 au deschis noi perspective şcolii din Soloneţ. Limba polonă era predată 4 ore pe săptămână. Aşa cum îşi aminteşte una din absolvente, Apolonia Zielonka şi profesoară de limba polonă:
din propria experienţă ştiu că la lecţii ne învăţa [Aniela Krupacz] să scriem şi să citim în primele clase, iar din clasa a V-a în afară de gramatică preda şi lecţii de literatură, care pre-zentau cei mai mari scriitori polonezi, aşa ca: Henryk Sienkiewicz, Adam Mickiewicz, Juliusz Słowacki, Maria Konopnicka, Julian Tuwim ş.a.161.
În locul vechii şcoli construite prin strădania lui Daniel Mielnik, cu un sprijin consistent din partea Poloniei, s-a construit o clădire nouă care a fost deschisă festiv în anul 1995 în prezenţa miniştrilor învăţă-mântului din Polonia şi România, a preşedintelui Asociaţiei „Wspólnota Polska”. Din iniţiativa dr. Iohan Peter Babiaș, preşedintele de atunci al Uniunii Polonezilor din România „Dom Polski” şi ca urmare a discuţiilor cu pr. dr. Jerzy Pawlik – mare prieten al polonezilor din Bucovina românească s-a născut ideea ca şcoala să poarte numele de „Henryk Sienkiewicz”162. În clipa de faţă este cea mai mare unitate şcolară din Bucovina românească în care se învaţă limba maternă163.
Întreţinute în foarte bună stare, clădirile şcolii reprezintă, alături de biserica parohială, un loc important în viaţa locuitorilor. Şcoala din Soloneţ este renumită pentru nivelul bun al învăţării, iar elevii ei obţin rezultate tot mai bune, iau parte la concursuri de recitare, ca Festivalul de Poezie „Maria Konopnicka” sau Concursul de Recitare „Kresy” organi-zat la Casa Polonă din Suceava, participă şi pregătesc Festivalul anual „Jasełka” organizat de Uniunea Polonezilor din România „Dom Polski” ş.a. Acţiunile 

şcolii sunt sprijinite de Ministerul Afacerilor Externe al Po-loniei, Senatul R.P., Ambasada R.P. la Bucureşti, Asociaţia „Wspólnota Polska”, Uniunea Polonezilor din România din Suceava. Datorită acestor ajutoare s-au cumpărat diferite materiale didactice: mobilier, sunt orga-nizate excursii şi tabere pentru copii.
Din anul 2002 şcoala a fost cuprinsă în programul „Copiii Bucovinei” – proiect educativ polono-român, în cadrul căruia s-a instalat încălzirea centrală, s-au amenajat băile, cabinetul de informatică a fost dotat cu 10 computere, imprimantă, scanner, xerox, iar cabinetul de lim-ba polonă cu mobilier nou164.
În perioada discutată, funcţia de director al şcolii din Soloneţ au îndeplinit-o pe rând Silvia Grigorovici, Victoria Boloca, Maria Stoica, Aniela Krupacz, Mihaela Nacu, din nou Victoria Boloca, dr. Maria Ostrovschi originară din Soloneţu Nou, iar din 2011 profesor coordonator este Carmen Marculeac originară din Soloneţu Nou.
Autorul încercării monografice de faţă este şi el absolvent al şcolii generale din Soloneţ şi, deşi nu a fost un elev model, această evocare a unui trecut atât de bogat ne permite să conştientizăm că istoria acestei şcoli nu este „apoteoza trecutului”, ci dimpotrivă un omagiu oamenilor cu minţi luminate cărora, ca cetăţeni şi patrioţi, le datorăm spiritul patrio-tismului şi credinţei în renăscuta Bucovină. Ei sunt cei care ne-au trans-mis modelul spiritului patriotic prin cunoaşterea bogăţiei literaturii polo-ne, dar şi prin munca sistematică şi cinstită. Nu au monumente, dar locul veşnicei amintiri a devenit spiritul patriotic pe care l-au moştenit. De aici, evocarea trecutului devine glorificarea viitorului prin fidelitatea faţă de tradiţiile generaţiilor trecute.