O lungă perioadă de timp satul Pîrteştii de Sus nu funcţionat nicio şcoală. Din generaţie în generaţie se transmiteau cunoştinţele necesare treburilor gospodăreşti, precum: tehnica construcţiilor, determinarea suprafeţelor, a volumului, capacităţii şi greutăţii.
De-a lungul timpului au pătruns în sat multe cărţi de provenienţă mănăstirească, unele tipărite, altele în manuscrise, aduse de diferiţi călugări. Aceştia i-au învăţat pe copii să citească slove din Psaltire şi alte cărţi bisericeşti.
Primele încercări de înfiinţare a unei şcoli în Pîrteştii de Sus au loc după 1885, într-o veche casă de pe Vale, apoi în localul fostei primării comunale, încercări care nu au dat rezultate.
Prima şcoală din sat este deschisă la data de 28 septembrie 1888, în casa fostului învăţător Petru Gorcea din Costişa, după cum apare în cronica şcolii. Aceasta purta numele de şcoală populară, iar primul învăţător a fost pârteşteanul Nicolae Hurjui. Acesta s-a născut la data de 1 decembrie 1862 şi a fost numit ca ,,învăţător de ajutor” prin decretul consiliului local şcolar districtual din Rădăuţi la data de 23 august 1888. La deschiderea şcolii din data de 28 septembrie 1888 au participat cu entuziasm alături de oficialităţile locale, un număr mare de săteni. În primul an au ,,fost obligaţi de şcoală” 148 copii, dar au frecventat 80 de elevi, de vârste diferite, toţi într-o singură clasă. Anul şcolar se încheie la data de 14 iulie 1889.
La data de 3 decembrie, după slujba de la biserică are loc sfinţirea locaşului şcolii din Pîrteştii de Sus, la care participă alături de elevii şcolii şi numeroşi săteni. Slujba de sfinţire a fost oficiată de preotul paroh Ilarie Bădăluţă. În acest local şcoala a funcţionat timp de 5 ani.
A fost ales un consiliu şcolar local compus din preotul Ilarie Bădăluţă ca preşedinte, învăţătorul Nicolae Hurjui fiind vicepreşedinte, iar membri Onofrei Ciornei şi Spiridon Lupaescu.
Anul şcolar următor începe ,,de pomi” cu un nou învăţător, de această dată ,,definitiv” Samuil Magior din Vicovu de Sus şi se încheie pe 15 iulie. De remarcat că în acest an se introduce ca obiect de studiu lucrul manual, 4 ore pe săptămână pentru fete, predat de către Aresta Magior, soţia învăţătorului.
Anul şcolar 1891-1892 nu aduce schimbări în privinţa personalului didactic. De notat este că se încuviinţează prin decret predarea lucrului de mână, 4 ore pe săptămână de către ,,învăţătoreasa” Aresta Magior, iar religia se predă ca obiect de studiu de către preotul satului Ilarie Bădăluţă, neregulat, 14 ore în tot anul. După încheierea anului şcolar învăţătorul Samuil Magior pleacă ca învăţător superior, astfel că în anul şcolar 1892-1893 personalul didactic se schimbă. Noul învăţător de ajutor este Leon Cehovschi, născut la data de 24 septembrie 1872 în Sadova.
La data de 26 noiembrie 1892 prin şedinţa de consiliu local se închide şcoala veche din cauza condiţiilor neprielnice (buretele care afecta lemnul clădirii, podele şi uşi stricate, acoperiş ruinat), la care se adaugă vremea nefavorabilă cu ploi necontenite.
Spaţiul era insuficient pentru elevii din sat care doreau să frecventeze şcoala, iar primarul de atunci al satului (D. Hojbotă) a încercat găsirea unei soluţii. A închiriat izlazul din localitate unor gospodari, iar cu banii încasaţi din arendă, la care s-a adăugat contribuţia sătenilor a început construirea unei noi şcoli în anul 1888. Lucrarea a fost preluată de antreprenorul Isidor Merdinger din Rădăuţi, care se obliga să încheie lucrarea într-un an. Contractul nu s-a respectat, astfel că în al patrulea an (1892), în luna decembrie abia au fost aşezate uşile şi ferestrele. Pe data de 21 ianuarie începe învăţământul regulat în noua clădire. În perioada 26.11.1892 – 21.01. 1893 învăţământul a fost sistat. Acest local a fost construit pe toloaca satului numită Bahnă, lângă drumul ce ducea spre Solca şi Rădăuţi şi cuprindea două săli de clasă, cancelaria şi două camere care constituiau locuinţa directorului şcolii (Leon Cehovschi în acea perioadă).În noua clădire a fost mutată şi biblioteca şcolii, care s-a îmbogăţit cu un număr de 130 de cărţi, cumpărate din truda sătenilor, dar cu o contribuţie însemnată din partea preotului Ilarie Bădăluţă. Cu toate greutăţile, anul şcolar se încheie în bune condiţii la data de 15 iulie 1893. Anul şcolar 1893-1894 a început la 10 septembrie 1893. Copiii care au frecventat regulat şcoala au fost 98, din cei 157 ,,copii de şcoală”. Şcoala a fost vizitată de inspectorii Maeran şi I. Chodakowschi. Un elev din clasa a VI-a, Gavril Baranai, a mers la gimnaziul din Suceava.
În anul şcolar 1894-1895 s-a continuat amenajarea noii şcoli. S-au vopsit uşile şi ferestrele, s-au făcut treptele din faţă, s-a săpat fântâna, s-a construit grajdul şi gardul livezii de răzlogi. În următorul an s-a ,,prunduit” ograda şcolii.
Anul şcolar se încheia în jurul datei de 15 iulie. De remarcat este că până în anul şcolar 1894-1895, când şcoala a început la 1 septembrie, anul şcolar începe la date diferite: 28 septembrie, 15 iulie, 24 septembrie, 10 septembrie. În mod normal trebuia să înceapă la mijlocul lunii iulie, deci fără vacanţă de vară, dar din cauza greutăţilor, a capriciilor vremii, începea la date diferite pentru aproape fiecare an. Începând cu anul şcolar 1894-1895 şcoala începe în primele zile ale lunii septembrie.
Numărul copiilor care frecventau şcoala a crescut în fiecare an, ajungând chiar să se dubleze.
După 1860, când la Suceava a fost înfiinţat un gimnaziu, copiii din Pîrteşti înclinaţi spre învăţătură au frecventat gimnaziul. În iulie 1895 au plecat la gimnaziu Luchian a lui Gheorghe Andronic, iar în iulie 1897 alţi 3 băieţi: George Gorcea, Luchian Andronic, Artemi Andronic. Se pare că unul dintre aceşti elevi a prezentat profesorului Simion Florea Marian câteva piese folclorice din satul natal.
În anul 1901 numărul de clase se măreşte la 3 (clasa I, clasa a II-a + a III-a, clasa a IV-a + clasa a V-a + clasa a VI-a), cu un total de 171 elevi. De asemenea şi numărul învăţătorilor a crescut la trei.
Şcoala construită pe Toloacă, datorită faptului că fost clădită pe loc umed, a căpătat burete şi a devenit improprie pentru învăţământ. Din această cauză după 14 ani de funcţionare, în anul 1907 şcoala a fost închisă şi apoi demolată. Şcoala s-a mutat în vechiul han ce a servit în timp şi ca staţie de poştă, situat lângă şoseaua naţională. În acest spaţiu a mai funcţionat înainte de mutarea şcolii şi primăria comunei. Câteva clase au funcţionat şi în casa gospodarului Simion a Aniţei Ciornei, situată pe Deal, lângă şoseaua naţională. Se impunea clădirea unui nou local de şcoală şi a fost găsit un teren potrivit cu suprafaţa de 34 prăjini în centrul satului lângă şoseaua naţională. Acest teren a fost obţinut prin schimb de la gospodarul Anchidim Andronic, căruia i s-au dat 100 de prăjini din toloaca comunală, la intrarea înspre pădure (Cotroholdă).
Lucrarea şcolii s-a executat sub supravegherea unui comitet de săteni. Vrednici de laudă sunt doi dintre membrii acestui comitet, Gheorghe Hojbotă şi Gavril Baranai, care dovedind simţ de răspundere nu s-au lăsat duşi în eroare de antreprenor şi au supravegheat atent execuţia lucrării.
Localul şcolii a fost terminat şi dat în folosinţă în 1910 şi a fost înzestrat cu mobilierul necesar. Clădirea avea 6 săli de clasă, şi locuinţa directorului (Dumitru Caba) care cuprindea două camere. Acest local fiind temeinic construit şi bine întreţinut a rezistat în timp, astăzi fiind partea veche a Şcolii cu clasele I-VIII Pîrteştii de Sus, care în 2010 împlineşte 100 de ani de când a fost dat în folosinţă.
După unirea Bucovinei cu România la 28 noiembrie 1918 situaţia şcolii s-a schimbat în bine, statul român ocrotind şi sprijinind şcoala. Limba română ca limbă oficială nu mai era periclitată, iar învăţământul a cunoscut o dezvoltare continuă. Mulţi copii fii de ţărani din satul Pîrteştii de Sus au putut frecventa şi studia la şcoli superioare de toate gradele.
De remarcat este că învăţătorul Petru Gorcea a revenit în locul de baştină şi a funcţionat ca învăţător la şcoala din sat timp de doi ani (1919 -1920), deşi era pensionar.
În anul şcolar 1922-1923 numărul claselor a crescut la 4, din anul şcolar următor s-a mai adăugat o clasă, iar din anul şcolar 1925-1926 numărul de clase s-a mărit la la 6. Cumularea claselor se făcea în funcţie de numărul de elevi, uneori s-au cumulat toate clasele de gimnaziu (V, VI, VII).
Dovada faptului că Şcoala din Pîrteştii de Sus a progresat mult şi a constituit un model pentru celelalte şcoli primare a reprezentat faptul că elevii îndrumaţi de cadrele didactice au dat diferite serbări, au participat la excursii organizate la Mănăstirea Putna, vizitarea Salinei Cacica.
Important de reţinut este că la sfârşitul anului şcolar 1925-1926 cadrele didactice au făcut examen public la clasele a IV-a şi a V-a, încheiat cu premierea celor mai buni elevi. Examenul public a fost făcut în prezenţa părinţilor elevilor şi a numeroşi săteni care au fost impresionaţi şi de activitatea desfăşurată de cadrele didactice. Pentru prima oară de la înfiinţarea şcolii, elevii au prezentat o piesă de teatru – Dacia.
După primul război mondial, în anii 1919-1923, studenţii au pornit cu avânt la înfiinţarea societăţilor culturale. Societatea studenţească Dacia din Iaşi, afiliată la societatea studenţească cu acelaşi nume din Cernăuţi urmărea prin munca studenţilor de la ţară ridicarea culturală a sătenilor. Membrii ai Societăţii Dacia din Iaşi au fost şi fiii satului Dumitru V. Ciornei şi Zaharia Gr. Andronic, studenţi la Facultatea de Drept. La îndemnul acestora, sătenii împreună cu învăţătorii satului au ţinut adunare generală la 7 aprilie 1923 şi au aprobat crearea societăţii culturale Steluţa. S-a instituit un număr de membrii fondatori care au ales un comitet de conducere ce l-a avut ca preşedinte pe preotul paroh Ion Ienachi.
Prin rezoluţia Tribunalului Suceava nr. 170 din 16 decembrie 1924, Societatea culturală Steluţa devine persoană juridică. Scopul societăţii era crearea unei biblioteci populare pentru dezvoltarea dragostei de citit la săteni, cultivarea dragostei de neam şi ţară, dragostea de muncă şi de frumos, organizarea de şezători, serbări. Pentru fondul iniţial de cărţi al bibliotecii satului, cei doi studenţi au donat un număr de cărţi din partea societăţii studenţeşti din Iaşi. Societatea culturală Steluţa a fost condusă de preotul Ioan Ienachi până la 2 februarie 1927, când a fost ales preşedinte directorul şcolar Vasile Olinici.
Societatea a obţinut în localul primăriei o cameră unde se adunau membrii în sărbători şi citeau cărţi şi ziare. La data de 11 septembrie 1927 biblioteca s-a mărit cu peste 170 de volume, din donaţia făcută de societatea Cercul studenţilor bucovineni din Bucureşti prin studentul la medicină Gorcea Lazăr, fiu al satului. În urma intensificării activităţii societăţii sătenii au început să citească mai mult şi s-a reuşit înfiinţarea corului sătesc bărbătesc pe 4 voci.
Societatea culturală Steluţa a funcţionat cu ajutorul cadrelor didactice, al preotului şi al intelectualităţii satului timp de 16 ani, până în 1939, ridicând nivelul cultural în rândul maselor de săteni
Începând cu anul şcolar 1922-1923 numărul claselor a crescut la 4, din anul şcolar următor s-a mai adăugat o clasă, iar din anul şcolar 1925-1926 numărul de clase s-a mărit la la 6. Cumularea claselor se făcea în funcţie de numărul de elevi, uneori s-au cumulat toate clasele de gimnaziu (V, VI, VII).
Începând cu anul 1930, director fiind Vasile Olinici, elevii din clasa a VII-a terminală susţin examen de absolvire. Tot începând cu acest an şi până la începutul celui de al doilea război mondial la şcoala din Pîrteştii de Sus frecventează alături de copii români şi copii evrei (1-2), germani (2-3), polonezi (2-3).
Pentru perioada 1940-1944, datorită insuficienţei personalului didactic, doar 4 cadre (Dan Elena, Dan Pamfil, Ciornei Elena, Ciornei Grigore), clase I şi a II – a erau cumulate, de asemenea, clasele V, VI, VII.
Din Cronica şcolii am mai aflat că în anul 1944-1945 nu s-au ţinut cursuri din cauza războiului. Linia frontului se afla pe Obcina Mare, la poalele căreia se află satul. Astfel în următorul an şcolar numărul elevilor înscrişi în clasa întâi a fost mare (92 elevi).
Pentru toată perioada 1888-1944 se observă diferenţe mari la numărul de elevi din cadrul aceleiaşi clase în ani şcolari consecutivi. Acest fapt este cauzat de faptul că o parte rămâneau repetenţi, o parte erau ,,neclasificaţi” din cauza absenţelor şi reveneau la şcoală după o pauză de un an sau doi. O altă cauză este tifosul, o boală necruţătoare care a determinat atât multiple absenţe, cât şi numeroase decese în rândul copiilor de vârstă şcolară.
În perioada 1948-1951 elevii din clasele V-VII au frecventat şcoala din Cacica, la şcoala din Pîrteştii de Sus funcţionând doar clasele I-IV.
În anul 1951 se generalizează 7 clase obligatorii, iar din 1964 se oficializează încă o clasă de studii devenind şcoală generală de 8 clase. Prima grupă de grădiniţă se realizează în anul 1953, prima educatoare fiind Mirăuţă Olga.
În anul 1965 termină prima promoţie de 8 clase, dirigintă fiind Elena Ciornei. Începând cu anul şcolar 1976-1977 se mai adaugă clasa a IX-a, iar din anul şcolar următor şi clasa a X-a. Clasele de şcoală profesională vor funcţiona la Şcoala Pîrteştii de Sus până în anul şcolar 1990-1991, când termină ultima generaţie de elevi. În anul şcolar 1889-1990 s-a format clasa a XI-a seral cu un efectiv de 27 de elevi, dar care a fost întreruptă după trimestrul I, 22 decembrie 1989. După revoluţie, Şcoala cu clasele I-VIII a funcţionat încă un an cu clasa a X-a, terminând ciclul de zece clase, apoi a funcţionat ca şcoală de 8 clase.
La împlinirea a 100 de ani de existenţă a localului Şcolii Pîrteştii de Sus şi a 122 de ani de învăţământ, şcoala noastră se prezintă în haine noi, mai bogată din punct de vedere material şi al rezultatelor obţinute de elevi şi cadre didactice. La ceas de sărbătoare şcoala aşteaptă fiii săi, pe cei care au fost născuţi pe aceste meleaguri şi au rămas aici sau au plecat în diferite colţuri ale ţării sau ale lumii, pe cei care se vor întoarce sau vor trimite gândurile lor de bine către locurile natale. Vor trece anii şi multe din cele întâmplate vor fi date uitării. Spre a păstra totuşi ceva din istoria acestei şcoli, cei de azi, mai tineri sau mai vârstnici au datoria de a transmite celor ce vor urma, elevilor de azi sau elevilor de mâine, gândurile şi aspiraţiile lor, realizările obţinute, dorinţele împlinite spre a îmbogăţi cu fiecare an paginile acestei monografii. Ne cerem scuze pentru numele care au fost omise din necunoaşterea tuturor personalităţilor ridicate de pe băncile acestei şcoli, pentru o parte din cadrele didactice care au trudit din greu în şcoală şi nu au fost menţionate, dar îi asigurăm pe toţi că fiecare dintre noi recunoaştem meritele cadrelor didactice care au trecut prin localitatea noastră şi că purtăm o vie recunoştinţă înaintaşilor noştri de la care fiecare am împrumutat un crâmpei din activitatea didactică, fie cunoştinţe, informaţii, fie tact pedagogic, fie dragostea pentru această profesie de suflet, destul de vitregită în toate vremurile. Aşteptăm din partea celor care cunosc aspecte din viaţa şcolii pe care noi nu le-am prezentat să ne contacteze şi să ne ajute la completarea datelor informative, aducând astfel împreună un omagiu şcolii şi truditorilor săi, dascălilor care au lăsat o urmă în sufletele celor care am trecut prin Şcoala Pîrteştii de Sus.