ISTORIA SCOLII DIN SOLONETUL NOU
1. Începuturile învăţământului
Informaţiile exacte pe tema împrejurărilor înfiinţării şcolii generale în Soloneţu Nou sunt descrise în cronica parohială. În momentul venirii şi înfiinţării aşezării au fost repartizaţi 30 acri de teren pentru şcoala ce avea să se înfiinţeze, conform ordinului iozefin132. Deoarece în sat nu era învăţător, acea instituţie nu a luat fiinţă, iar din cauza lipsei oricărei organizaţii de administraţie, fondul religios a intrat în proprieta-tea terenului repartizat anterior. În primele două decenii ale existenţei coloniei Soloneţu Nou nu a existat nicio formă de învăţare a copiilor săraci. Abia în anul 1860, soloncenii au aflat că încă în anul 1848 a fost desfiinţată plata pentru folosirea lemnului din pădure pentru a fi ars. Deoarece în acest timp li se percepea această taxă, au adresat cererea de a li se înapoia impozitul nedrept perceput şi primind 3441 florini i-au destinat primei clădiri a şcolii. Prin muncă voluntară, gospodarii înşişi au ridicat în anul 1865 prima clădire a şcolii133.
Guvernul Galiţiei, la cererea Consistoriului Metropolitan din Lvov, a delegat, în anii ’50, la Soloneţu Nou un învăţător, acesta a fost un oarecare Mistalski, care era lituanian. Orele se desfăşurau în două clase şi mult timp s-a păstrat acest ciclu de învăţământ de doi ani. Conform raportului încheiat în anul 1852, în timpul inspectării şcolilor bucovinene, învăţătorul din Soloneţ s-a plâns de lipsa elevilor care să participe la lecţii. A menţionat că mai întâi trebuie convinşi părinţii de necesitatea învăţării, căci majoritatea preferau să trimită copiii la muncile grele pe câmp sau în pădure134. Şcoala trivială din Soloneţ era subordonată Con-sistoriului Metropolitan din Lvov, iar grija deosebită şi supravegherea învăţării reveneau parohului din Cacica, care era totodată şi preşedintele Consiliului Şcolar. Din cauza lipsei de ore, Mistalski era mai mult om al bisericii şi nu învăţător ceea ce se traducea în lipsa unei instituţii de învăţământ concrete în Soloneţu Nou.
Situaţia s-a schimbat foarte mult în a doua jumătate a sec. XIX, căci legat de înfiinţata universitate în 1875 în Cernăuţi s-au intensificat tendinţele de germanizare în cercurile ştiinţifice bucovinene. În plus, în cadrul autonomiei Bucovinei, după anul 1862, a crescut interesul pentru învăţământ în provincie unde partidele politice au început să caute sprijin. Numeroase asociaţii cu caracter naţional s-au transformat în partide politice, ceea ce a dus la o dispută interetnică îndelungată135. Iar în anul 1868 a ieşit decretul de stat apoi al ţării care trecea învăţământu şi supravegherea instrucţiei şi educaţiei din mâinile clerului la autorităţile laice136.
Asociaţia Poloneză de Ajutor Frăţesc apărută la 22 februarie 1869 la Cernăuţi a facilitat aducerea la Soloneţu Nou a primului învăţător polonez137. În anul următor a fost delegat la Soloneţu Nou ca învăţător pe Daniel Mielnik care nu era de origine poloneză, totuşi aparţinea unor familii de ruteni înrudite cu polonezi. Cunoştea bine realităţile învăţământului în monarhia habsburgică , căci era originar din Galiţia. S-a născut în anul 1848 în Stynawa, raionul Stryj – regiunea Lvov, aproape de graniţa bucovineană cu Galiţia. Odată cu venirea lui a început disputa ce avea drept scop precizarea apartenenţei naţionale a locuitorilor localităţilor Soloneţu Nou, Pleşa şi Poiana Micului.
Inspectorul şcolar pe ţară, fiind de origine cehă, a cerut ca învăţământul să se desfăşoare în limbile cehă sau slovacă, căci toate statisticile de până acum îi treceau pe muntenii noştri la populaţia ceho-slovacă conform regiunii de origine. Mielnik s-a orientat imediat că are de a face cu copii polonezi, de aceea s-a străduit să convingă inspectorul de necesitatea de a învăţa în limba polonă138.
A rămas foarte mult printre locuitorii Soloneţului Nou, căci timp de 40 de ani a învăţat elevii în limba polonă, iar soţia lui făcea lucru ma-nual cu fetele. A câştigat un mare respect printre locuitori, căci datorită strădaniilor lui s-a ridicat o clădire pentru şcoala polonă cu o clasă care în anii următori s-a transformat în două clase, iar în anul 1910 în şcoală cu trei clase139. Conform relatărilor celor mai vârstnici locuitori ai satului, construcţia s-a terminat abia în anul 1918. În această clădire cu parter erau săli de clasă, o încăpere pentru cancelarie precum şi o mică biblio-tecă şcolară. De şcoală aparţinea şi un teren situat pe partea dreaptă a drumului care ducea la Solca şi în aşa-numita vale „Neagra”. Lângă şcoală a ridicat o şură mică şi se lucra într-o grădiniţă amenajată de Daniel Mielnik. A înfiinţat o livadă bine întreţinută unde îi învăţa în plus pe gospodari altoirea pomilor fructiferi şi înmulţirea roadelor 140. În domeniul cultural-instructiv întreaga familie a lui Mielnik avea meritele sale, căci după ce s-a pensionat în anul 1910 funcţia de director al şcolii a preluat-o ginerele său Władysław Świderski, învăţător de meserie care a predat în şcoala din Soloneţu nou până în anul 1923141.
După primul război mondial, în Soloneţu Nou a funcţionat şcoala cu trei clase unde predau trei din cele cinci fiice precum şi unul din cei patru fii ai lui Daniel Mielnik. Fiicele Adela, Helena şi Maria au obţinut diplomele de bacalaureat în şcolile poloneze din Galiţia, iar examenele le-au susţinut ca externe la seminarul din Przemyśl. Ele au predat mulţi ani limba polonă în şcolile bucovinene142. Maria, fiica lui Mielnik, s-a măritat cu Józef Grabowski care a fost învăţător în Poiana Micului din anul 1883, iar din anul 1895 s-a transferat la Cacica. În anul 1905 a devenit inspector al şcolilor poloneze din Bucovina, iar în anul 1906 a înfiinţat „Uniunea Cadrelor Didactice Poloneze” la Cernăuţi143. Şi fiul lui Mielnik, Aleksander, a învăţat la internatul din Zalișcikî, unde şi-a dat bacalaureatul, s-a căsătorit cu Maria Kamińska şi împreună au predat la şcoala din Soloneţ, după care s-au mutat ca învăţători la şcoala din Davideni-Zrąb144.
2. Perioada interbelică
Trebuie să ţinem minte că în acest timp a avut loc reorganizarea învăţământului în întreaga Românie. Ca urmare a procesului de românizare iniţiat şi de închiderea şcolilor naţionale, şi în Soloneţu Nou s-a deschis o şcoală românească în care iniţial se preda limba polonă câte două ore pe săptămână145. Ca rezultat al reformei învăţământului introduse, limba polonă a fost treptat total lichidată. Faţă de această situaţie, reprezentantul locuitorilor Soloneţului Nou Andrzej Zielonka a adresat prefecturii de atunci din Gura Humorului o cerere privind revenirea la învăţarea limbii materne în şcoală. Ca răspuns, a fost efectuată o anchetă între elevi care avea să aprecieze cunoaşterea limbii polone şi, pe această bază, să determine dacă petiţia locuitorilor este justificată. Efectul final al cercetărilor efectuate a fost surprinzător, căci autorităţile s-au convins că nici 10% din elevii anchetaţi nu au ştiut să răspundă româneşte la între-bările puse, ceea ce a dus la amânarea deciziei de a introduce în şcoală limba română ca limbă de predare146.
În urma introducerii reformei învăţământului în anul 1924, s-a trecut la lichidarea şcolilor poloneze, introducându-se sistematic limba română. La insistenţele conducerii Societăţii Şcolilor Populare din Cernăuţi, soloncenii au trecut la construirea unei clădiri proprii în care urma să se deschidă o şcoală poloneză particulară. Acest proiect era sprijinit de dr. Grzegorz Szymonowicz, avocat din Cernăuţi, care dorea să deschidă la Soloneţu Nou o şcoală ce ţinea de Macierz Polska147. Aşa s-a ridicat clădirea care mai târziu a devenit Societatea Polonă de Lectură (Czytelnia Polska) şi s-a organizat şcoala polonă particulară cu două clase. Desfiinţarea învăţării în limba maternă a provocat un val de proteste. Revolta cadrelor didactice din Soloneţ şi a locuitorilor la confluenţa anilor 1927-1928 nu a fost îndreptată împotriva dispoziţiei învăţării în limba română, ci împotriva desfiinţării totale a învăţării limbii polone. S-a ajuns la o asemenea situaţie că, probabil, în anul şcolar 1925-1926 şi 1927-1928 aşa numita şcoală „românească” era frecventată doar de şapte elevi din Solonețu Nou și doi copii din Maidan, restul învățau la Societatea Polonă de Lectură. Totuși autoritățile au trecut la reglarea acestor probleme în defavoarea copiilor din Soloneț, căci școala polonă a fost închisă, iar copiii deși terminaseră două clase au trebuit să înceapă învățătura din nou148. Aceasta a dus la represiuni din partea autorităților statului, mulți părinți au suferit, iar unii chiar au ajuns la închisoare.
Această revoltă a dus totuși la atenuarea politicii statului privitoa-e la minoritatea polonă și, cu începutul anului școlar 1931-1932, autoritățile române au acceptat introducerea din nou a învățării limbii polone câte patru ore pe săptămână, totuși două ore erau destinate învățării limbii polone, iar celelalte două erau destinate religiei în limba polonă149. În anul 1931 în școala din Solonețu Nou predau 4 învățători români și 2 polonezi. Şcoala particulară, în acest caz, şi-a pierdut raţiunea de a exista, iar clădirea a fost transformată în Societatea Polonă de Lectură150.
Începând cu anul şcolar 1934-1935 până la terminarea celui de al II-lea război mondial autorităţile române au retras acordul de învăţare a limbii polone. Zeta Chachula aminteşte că „nici cererile, nici protestele nu au mai ajutat. În şcoală nu mai era voie să se vorbească în polonă şi învăţătorii polonezi au fost mutaţi”151. În paginile catalogului a încetat să existe rubrica „limba polonă” precum şi informaţia că elevii sunt de naţionalitate polonă, căci învăţământul a fost complet românizat.
În perioada interbelică şcoala din Soloneţ era slab dotată atât în aparatură cât şi în materiale didactice. Se găseau aici simple bănci şcolare de doi şi trei metri, dulapuri, mese, scaune şi table pe suporţi, iar în biblioteca şcolară se găseau doar manuale învechite şi abecedare. Încăpe-rile şcolii erau încălzite cu lemne furnizate de pădurea comunei, iar co-muna era obligată să taie lemnele şi să le ducă la şcoală. De satisfacerea nevoilor materiale ale şcolii se îngrijeau, în principal, organizaţiile dias-porei poloneze apărute în anul 1932: Consiliul Naţional Polonez şi Uniunea Naţională a Polonezilor din România care în curând se unesc în Uniunea Asociaţiilor Poloneze din România152. După părăsirea Soloneţului Nou de către familia lui Władysław Świderski, limba polonă, în perioada 1924-1934, a fost predată la şcoala particulară a Macierz Polska de către învăţătoare de origine poloneză din Cernăuţi: Maria Portówna, Emilia Portówna şi Waleria Zielińska153. Trebuie de adăugat că Władysław Świderski a fost ultimul director de origine polonă, căci după el a urmat o serie de pedagogi români pe acest post, iar schimbări în această direcţie au avut loc abia după căderea regimului comunist în anul 1989.
În procesul didactic din această etapă, s-a pus un mare accent pe prezentarea copiilor a istoriei mai apropiate şi mai îndepărtate a Poloniei. Totuşi nu mulţi tineri treceau la şcoala medie, după terminarea şcolii generale. Învăţarea în continuare la gimnaziu trebuia plătită, iar locuitorul de mijloc din Soloneţu Nou nu putea plăti studiile în continuare ale copiilor.
În timpul celui de al II-lea război mondial şi al evacuării locuitorilor Soloneţului Nou, au fost foarte mari întreruperi în învăţare. În ziua de 15 septembrie 1944, în nicio şcoală poloneză din Bucovina – deci nici în cea din Soloneţ – nu s-a auzit sunetul clopoţelului care să cheme copiii la lecţii. Soloneţu Nou a resimţit direct oroarea războiului, căci pe teritoriul satului trecea linia frontului. În plus, întoarcerea din evacuare a avut loc toamna târziu, iar fiecare gospodar s-a îngrijit mai întâi să îşi pună la punct casele înainte de iarna ce se apropia154.
Problema efectivităţii şi ritmicităţii învăţării a fost cercetată de către Apolonia Zielonka care a prezentat rezultatele cercetării sale în lucrarea de masterat intitulată „Învăţământul polonez în Bucovina românească în anii interbelici (1918-1940)”. În perioada interbelică un foarte mic procent de elevi termina şapte clase. Aşa cum se poate observa din graficul de mai jos, sunt prezentate în procente etapele terminării şcolii în anii şcolari 1927-1928 şi 1938-1939 când exista un mare număr de copii care au renunţat la şcoala generală.
Tabelul 5. Numărul elevilor care au frecventat şcoala în anii de la 1924-1925 până în 1939-1940. Sursa: A. Zielonka, Învăţământul polonez în Bucovina românească în anii interbelici (1918-1940), Lublin, 2011, p. 79.
3. Perioada de după al II-lea război mondial
Situaţia şcolii de după război era din nou disperată. În anul şcolar 1945-1946 s-a revenit la şcoala cu şapte clase cu învăţarea limbii polone. A fost perioada de restaurare postbelică precum şi de luptă cu recon-strucţia întregii infrastructuri distruse în timpul acţiunilor de război. Materialele didactice erau distruse aproape în totalitate, iar mobilierul era într-o stare de plâns. De la părinţi se adunau scânduri şi bani necesari pentru dotarea şcolii cu mobilier şi materiale didactice. Salvarea a venit de la acţiunea caritativă a reprezentanţelor diplomatice poloneze din Bucureşti datorită cărora această situaţie s-a îmbunătăţit considerabil156.
În urma acţiunii de repatriere, în perioada 1946-1949, numărul locuitorilor a scăzut la jumătate. În anul şcolar 1948-1949, directoarea şcolii din Soloneţ a fost Amalia Schnirch pe care toţi şi-o amintesc ca pe doamna Malcia. În condiţii grele a organizat învăţarea limbii polone pentru 86 de copii, nu am reuşit să stabilim câte ore pe săptămână. Din cauza greutăţilor cu predarea limbii polone, ajutorul a venit din partea viitorului secretar al comunei Wincenty Zielonka157. În anii următori a urmat reorganizarea învăţământului, ca urmare în perioada 1960-1964 s-a înfiinţat gimnaziul, iar lecţiile se desfăşurau în două schimburi: cl. I-IV di-mineaţa, V-VIII după amiază158.
Sistemul comunist nu a retras limba polonă, dar a fost modificat numărul de ore la 4 pe săptămână, cuprinzând doar etapa de bază a învăţării în cl. I-IV. În perioada discutată au predat limba polonă159:
Anna Cehaniuk în anii 1958-1959
Anna Markiewicz născ. Cehaniuk în anii 1959-1960
Felicja Grudnicka în anii 1960-1962
Andrzej Kuruc în anii 1962-1964
Felicja Grudnicka în anii 1965-1967
Maria Longier în anii 1966-1967
Maria Mecek născ. Longier în anii 1967-1969
Łucja Kuruc în anii 1969-1970
Wanda Horwat în anii 1970-1972
Începând cu anul şcolar 1972-1973 învăţarea limbii polone a fost extinsă şi la clasele V-VIII după următorul număr de ore pe săptămână:
Clasa a V-a 4 ore
Clasele VI şi VII 3 ore şi 1 oră de istoria Poloniei în limba polonă
Clasa a VIII 3 ore
În această perioadă au predat limba polonă:
Aniela Droszczak în anii 1972-1973
Wanda Horwat în anii 1973-1975
Anna Zielonka în anii 1975-1977
Începând cu anul şcolar 1977-1978 s-a întors în sat Aniela Krupacz născ. Droszczak care a absolvit filologia polonă la Universitatea Jagiellonă şi a predat limba polonă până în anul 2003. În anul 1983 s-a dat în folosinţă noul edificiu al şcolii datorită strădaniei viceprimarului de atunci Mieczysław Chachuła Schimbările ce au urmat după revoluţia din decembrie 1989 au deschis noi perspective şcolii din Soloneţ. Limba polonă era predată 4 ore pe săptămână. Aşa cum îşi aminteşte una din absolvente, Apolonia Zielonka şi profesoară de limba polonă:
din propria experienţă ştiu că la lecţii ne învăţa [Aniela Krupacz] să scriem şi să citim în primele clase, iar din clasa a V-a în afară de gramatică preda şi lecţii de literatură, care pre-zentau cei mai mari scriitori polonezi, aşa ca: Henryk Sienkiewicz, Adam Mickiewicz, Juliusz Słowacki, Maria Konopnicka, Julian Tuwim ş.a.161.
În locul vechii şcoli construite prin strădania lui Daniel Mielnik, cu un sprijin consistent din partea Poloniei, s-a construit o clădire nouă care a fost deschisă festiv în anul 1995 în prezenţa miniştrilor învăţă-mântului din Polonia şi România, a preşedintelui Asociaţiei „Wspólnota Polska”. Din iniţiativa dr. Iohan Peter Babiaș, preşedintele de atunci al Uniunii Polonezilor din România „Dom Polski” şi ca urmare a discuţiilor cu pr. dr. Jerzy Pawlik – mare prieten al polonezilor din Bucovina românească s-a născut ideea ca şcoala să poarte numele de „Henryk Sienkiewicz”162. În clipa de faţă este cea mai mare unitate şcolară din Bucovina românească în care se învaţă limba maternă163.
Întreţinute în foarte bună stare, clădirile şcolii reprezintă, alături de biserica parohială, un loc important în viaţa locuitorilor. Şcoala din Soloneţ este renumită pentru nivelul bun al învăţării, iar elevii ei obţin rezultate tot mai bune, iau parte la concursuri de recitare, ca Festivalul de Poezie „Maria Konopnicka” sau Concursul de Recitare „Kresy” organi-zat la Casa Polonă din Suceava, participă şi pregătesc Festivalul anual „Jasełka” organizat de Uniunea Polonezilor din România „Dom Polski” ş.a. Acţiunile şcolii sunt sprijinite de Ministerul Afacerilor Externe al Po-loniei, Senatul R.P., Ambasada R.P. la Bucureşti, Asociaţia „Wspólnota Polska”, Uniunea Polonezilor din România din Suceava. Datorită acestor ajutoare s-au cumpărat diferite materiale didactice: mobilier, sunt orga-nizate excursii şi tabere pentru copii.
Din anul 2002 şcoala a fost cuprinsă în programul „Copiii Bucovinei” – proiect educativ polono-român, în cadrul căruia s-a instalat încălzirea centrală, s-au amenajat băile, cabinetul de informatică a fost dotat cu 10 computere, imprimantă, scanner, xerox, iar cabinetul de lim-ba polonă cu mobilier nou164.
În perioada discutată, funcţia de director al şcolii din Soloneţ au îndeplinit-o pe rând Silvia Grigorovici, Victoria Boloca, Maria Stoica, Aniela Krupacz, Mihaela Nacu, din nou Victoria Boloca, dr. Maria Ostrovschi originară din Soloneţu Nou, iar din 2011 profesor coordonator este Carmen Marculeac originară din Soloneţu Nou.
Autorul încercării monografice de faţă este şi el absolvent al şcolii generale din Soloneţ şi, deşi nu a fost un elev model, această evocare a unui trecut atât de bogat ne permite să conştientizăm că istoria acestei şcoli nu este „apoteoza trecutului”, ci dimpotrivă un omagiu oamenilor cu minţi luminate cărora, ca cetăţeni şi patrioţi, le datorăm spiritul patrio-tismului şi credinţei în renăscuta Bucovină. Ei sunt cei care ne-au trans-mis modelul spiritului patriotic prin cunoaşterea bogăţiei literaturii polo-ne, dar şi prin munca sistematică şi cinstită. Nu au monumente, dar locul veşnicei amintiri a devenit spiritul patriotic pe care l-au moştenit. De aici, evocarea trecutului devine glorificarea viitorului prin fidelitatea faţă de tradiţiile generaţiilor trecute.